Teorii despre uitare

         

         Uitarea , ca fenomen opus memoriei, a fost  studiată  de către o serie de psihologi aparținând unor curente sau școli  psihologice. Fiecare dintre ei a încercat să explice care sunt cauzele acestui fenomen.

         Paul Popescu-Neveanu, un mare psiholog  și profesor  în” Dicționarul de psihologie” menționează pe H. Ebbinghaus (lipsa repetării-întăririi sau utilizării materialului), Mac Geoch (interferența reacțiilor), Gibson (diferențierile și generalizările informaționale produc efecte de uitare), L. Postman (gradul de învățare mare și amploarea unei sarcini de învățare produc uitarea informațiilor din sarcina de învățare precedentă).

         Teoriile sistematizate în rândurile următoare se referă la uitare ca fenomen natural, normal și (relativ) necesar.

a)      Asociaționiștii explică uitarea prin ștergerea urmelor asociative. Teoria ștergerii urmelor susține că anumite cunoștințe se deteriorizează și dispar din memorie ca urmare a trecerii timpului și neutilizării informațiilor. Psihologul german Herman Ebbinghaus a studiat pentru prima dată experimental fenomenul uitării și dinamica sa(1885). Utilizând ca material de memorat silabe și cuvinte fără sens, a urmărit păstrarea lor în decursul unui interval cuprins între trei săptămâni și o lună, fără a se mai fi recurs la repetări. Rezultatele experimentului au fost reprezentate de curba uitării, după care uitarea e masivă imediat după învățare și apoi ritmul e din ce în ce mai lent, aproape stagnant. Cercetările ulterioare  au arătat că o serie de factori precum: materialul cu sens, procedee utilizate în memorare, particularități individuale și de vârstă ale subiecților determină această curbă să ia forme diferite(A. Smirnov-1961, Flores-1961, Tulving și Donaldson-1972)

b)      Pentru behavioriști uitarea  este urmarea inactivizării mecanismelor neurofiziologice puse în joc de învățare, datorită lipsei de exercițiu ( E. Thorndike). Reprezentanții acestui curent susțin că psihologia studiază ceea ce poate fi observat, măsurat, înregistrat, și anume comporta- mentul. În cazul nostru e vorba de comportamentul specific al învățării. Uitarea apare ca urmare a deficiențelor  învățării (teoria deficiențelor învățării). Aș putea adăuga aici nu numai deficiențele dar și ceea ce susținea Gibson despre efectele de uitare ale generalizărilor( dispar unele amănunte , se  rețin și extind la o clasă de obiecte sau fenomene însușirile esențiale)

c)       Teoria interferenței explică uitarea prin efectele negative pe care le au cunoștințele memorate unele asupra altora. G. A. McGeoch susține că există influențe reciproce, chiar concurență între vechile și noile cunoștințe ceea ce împiedică reproducera lor. Există interferență retroactivă când informația nou achiziționată are influență negativă asupra celei achiziționate anterior și interferență proactivă când informația anterior memorată o influențează negativ pe cea nouă. Am putea încadra aici și ideile lui L. Postman  despre influența retroactivă a unei învățări intense, ample asupra  celor memorate precedent.

d)      Teoria bazată pe inhibiție. Pentru reflexologi, cei care au studiat activitatea reflexă a  sistemu-lui nervos, formarea sau stingerea  reflexelor condiționate, uitarea se explică prin diferitele forme ale inhibiției, unul dintre cele două procese nervoase de bază( excitația și inhibiția) La începutul secolului XX marele fiziolog I.P. Pavlov a întreprins cercetări minuțioase  asupra dinamicii activității nervoase superioare, a raporturilor dintre procesele nervoase fundamentale.  Fenomenul uitării e pus pe seama a trei tipuri de inhibiție: inhibiția de stingere(după modelul  stingerii unui reflex condiționat), inhibiția de protecție( în cazul supraîncărcării sau al continuării memorării pe fondul oboselii sau al unei stări emoționale nepropice, negative) și inhibiția de inducție negativă(inhibarea și reprimarea urmelor unui material de către altul fie foarte asemănător, fie antagonic).

e)      Teoria uitării motivate își are originea în concepția psihanalitică a lui Sigmund Freud. Ea susține că oamenii uită informațiile asociate cu evenimente neplăcute,  dureroase  sau amenințătoare. Conștiința ”împinge” aceste informații  în inconștient prin fenomenul numit represie sau refulare.

Obsevații

     *    Toate aceste teorii nu se opun ci mai degrabă se completează în explicarea fenomenului uitării. Adevărul fiecăreia se dovedește prin marea variabilitate a situațiilor in care omul  memorează .

     *    Există și o patologie a memoriei, de pierdere parțială sau chiar totală . E vorba de dismnezii, paramnezii  sau amnezii. În aceste situații putem vorbi și de alte cauze:  boli ale creierului, infecții (encefalita), lezarea fizică a acestuia ( în accidente), alcoolismul cronic, degradarea prin îmbătrânire.

                                                                                                                                           Prof. Olga Roateș

Relația dintre memorie și celelalte fenomene psihice

            Memoria este, într-o definiție foarte simplă, procesul psihic de întipărire, păstrare și reactualizare a informațiilor.  Memoria umană devine proces cognitiv superior  care redă trecutul ca trecut prin intermediul/ desfășurarea celor trei subprocese amintite mai sus. Această superioritate  este dată cu precădere de două dintre caracteristicile sale (activă, selectivă, situațională, relativ fidelă, mediată, inteligibilă), ultimele două, adică mediată și inteligibilă. Ele arată un comportament mnezic(al memoriei)  inteligent, relația cu celelalte procese  sau fenomene psihice , în special cu gândirea.

           Procesele senzoriale îi oferă o mare parte din informații. La rândul ei se împlică în desfășurarea acestora. Asocierea unei senzații izolate cu denumirea  ei(păstrată de memorie) duce la conștientizarea sa. În percepție s-a constatat că experiența cu obiectul (dacă obiectul a mai fost perceput, păstrat în memorie) ușurează,  grăbește percepția sa, ca și asocierea cu denumirea păstrată de memorie. Relația cu reprezentarea am analizat-o la reprezentare. Informațiile nu sunt  doar stocate ci organizate, structurate într-o  ordine logică ce arată legătura cu gândirea. La rândul ei gândirea nu s-ar putea desfășura fără memorie ; în procesul gândirii, desfășurat într-un timp dat, există premise, ele se prelucrează și se trage o concluzie. Aceasta poate deveni premisă pentru  operarea pe mai departe. Fără memorie n-am avea premise, deci n-am înțelege , n-am putea rezolva probleme. Memoria asigură continuitatea procesului, legarea unei  idei de următoarea.  Memoria este legată de imaginație. Noul nu poate apărea din nimic, memoria oferă datele experienței care apoi sunt transformate, tot memoria e cea care îi păstrează rezultatele. La rândul ei, imaginația oferă memoriei o serie de metode personal- originale de a memora mai bine (ex. asocierea unei liste de informații cu o combinație de cifre) . Memoria e legată de limbaj.  Exprimarea  informațiilor în cuvinte  duce la o mai bună memorare. La rândul său memoria permite într-un discurs legarea unei fraze de următoarea, asigură continuitatea discursului , fărăca omul săse repete, continuitate  semnalată și la gândire. 

Selectivitatea memoriei depinde de foarte mulți factori : reținem ce ne place,  iar o amintire  poate să ne bine-dispună –legătura cu afectivitatea, memorăm, reținem ce ne interesează sau ne trebuie- legătura cu motivația, totodată, o amintire ne poate motiva. Memoria presupune efort, voință, deasemenea existența unui scop bine fixat în memorie susține desfășurarea efortului voluntar. În forma ei voluntară și logică memoria presupune atenție, lipsa ei duce totdeauna la erori.   Selectivitatea memoriei depinde și de trăsăturile de temperament (ex. fire orientată spre interior și trecut- fire orientată spre ceilalți și viitor) , de caracter ( ex. optimism sau pesimism) , de domeniul în care omul are aptitudini. Calitățile memoriei, dezvoltate de-a lungul vieții prin exersare devin componente operaționale, intră în structura unor aptitudini complexe, generale sau speciale.

       Prin legăturile cu toate fenomenele psihice memoria a fost  considerată  condiție fundamentală a vieții  psihice  sau ”piatră unghiulară a acesteia” (piatra unghiulară, folosită în arhitectură este cea care susține arcada, se mai numește și cheie de boltă)

                                                                                                                                                                                                                      

Relația dintre gândire și celelalte fenomene psihice

          

           Gândirea este un proces psihic cognitiv superior, specific uman, prin care acesta trece dincolo de aparențele oferite de simțuri, poate surprinde relațiile esențiale dintre obiecte  sau fenomene  putând realiza  grupări mintale,  categorii ,concepte cu care să opereze mai departe,  poate înțelege mai bine realitatea  găsind cauzele fenomenelor, poate schimba realitatea rezolvând problemele ce apar în calea sa. Gândirea este legată de toate celelalte  fenomene psihice.  În psihicul conștient, în subsistemul intelectului, are rolul dominant. Esența relației cu toate celelalte fenomene psihice se poate exprima în fraza următoare: gândirea se folosește în activitatea ei de toate celelalte fenomene dar le și conduce, le organizează. Să luăm un exemplu sugestiv. Activitatea de performanță a gândirii este rezolvarea de probleme. Ne dăm seama cum le mobilizează și le folosește. Datele problemei sunt percepute, relațiile exprimate în datele problemei  sunt reprezentate, memoria îi furnizează informații despre metode de rezolvare, formule de calcul etc., imaginația, prin explorarea nelimitată a necunoscutului , îi poate oferi soluții neașteptate(visul e o formă a imaginației involuntare, multe soluții pot apărea chiar în vis), voința ajută la depășirea obstacolelor de tot felul. Fără susținerea energetică dată de motivație activitatea n-ar putea avea loc. Atenția este mobilizată, fără  prezența ei apar tot felul de erori. Pe parcursul rezolvării apar trăiri afective pozitive sau negative care susțin sau realimentează energetic activitatea.  O relație esențială o are cu limbajul.  Acesta, apărut din nevoia de comunicare, interiorizat devine instrument pentru activitatea mintală, în cazul gândirii permite desfășurarea operațiilor ei.  Uneori, în special copiilor mai mici li se spune: ”gândește cu voce tare” pentru a-i controla modul în care gândesc  sau ”nu mă lua în seamă, gândesc doar cu voce tare”. Fiecărui concept îi corespunde, în limbaj, un cuvânt sau un grup de cuvinte, fiecărei judecăți , o propoziție sau frază, fiecărui raționament, un sistem de propoziții.

O altă expresie sugestivă care exprimă viteza, operativitatea limbajului intern e că ”se desfășoară cu viteza gândului”.

           Am afirmat că nu numai că le folosește, dar le și organizează. Senzațiile izolate, conștientizate, sunt analizate și se iau decizii privind eliminarea sau persistența lor( ex. de frig, foame, relaxare, durere etc). Prin intervenția gândirii, percepțiile nu se mai desfășoară la întâmplare, ele devin observații. Am analizat cum intervine gândirea în reprezentare.(OBS. : analizează și clasificarea reprezentărilor după nivelul operativității mintale-J. Piaget. Memoria se transformă în memorie logică. Limbajul nu rămâne o înșiruire de combinații de sunete sau semne ci capătă înțeles, semnificație. În imaginație intervine direct, prin operațiile ei  în cadrul numeroaselor procedee ale imaginației( ex.  analiza și sinteza în diviziune și rearanjare, comparația după mai multe criterii în analogie, abstractizarea în schematizare, generalizarea în tipizare, strategiile euristice, de căutare și descoperire, și mai departe , în creație. În cazul motivației, știm că la un moment dat există motive concurente care îndeamnă omul în direcții diferite. Gâmdirea le analizează, alege motivul mai valoros și amână sau chiar elimină pe celelalte; de asemenea  știm că modalitățile motivaționale complexe ( convingerile, idealul, concepția despre lume și viață) au în alcătuire idei,(plus alte componente) rodul activității gândirii. Voința are rolul de a mobiliza energiile necesare depășirii obstacolelor. Prin intervenția gândirii ea se va îndrepta către scopuri raționale, posibile(nu către”luna de pe cer”). De asemenea intervine în aprecierea obstacolelor  relaționând cerințele obiective cu capacitățile subiective. Există o intervenție chiar și asupra proceselor afective. Dacă acestea împiedică activitatea normală (emoții prea puternice, pasiuni acaparatoare, patimi) gândirea mobilizează voința pentru eliminarea lor. Reușita depinde de capacitățile gândirii dar și de puterea voinței. În forma voluntară a atenției concentrarea , stabilitatea ei e favorizată de intervenția  gândirii care poate releva importanța scopului, elimina factorii perturbatori.

Relația dintre reprezentări și alte procese psihice

            Reprezentările sunt procese psihice foarte interesante, omul poate, prin ele, să aibă în minte imaginea unor obiecte sau fenomene fără ca acestea să fie în  fața lui,  prezente în câmpul perceptiv. Specificul reprezentărilor  reiese clar din definiția acestora. Sunt procese sensorial-cognitive, adică, prin unele aspecte ( conținut informațional-însușiri concrete și rezultat-imagini mintale) se apropie de procesele senzoriale iar prin modul lor de realizare se apropie de procesele de cunoaștere superioare(cognitive-sens restrâns).

            Modul de realizare nu a putut fi explicat în mod adecvat până la adoptarea unei viziuni sistemice a psihicului. Reprezentarea se bazează pe percepția anterioară, uneori  pe imaginație. Ne putem re-prezenta lucruri care ne-au fost prezentate în prealabil. Un experiment simplu ar fi acela în care rogi interlocutorul să-și reprezinte un” guadaglup”-termen fără corespondent în realitate.  Cei mai mulți  vor spune că nu pot, că nu știu ce e acela. Unii, puțini vor spune că au reprezentat un fel de animal. Primii n-au avut percepția anterioară a lucrului respectiv, ceilalți s-au bazat pe imaginație.

           Percepția e doar punctul de plecare. Ne amintim că imaginea perceptivă e primară, ea ține atât cât obiectul  e în fața noastră.  Deasemenea  ne amintim că ea redă însușirile concrete în totalitate, pe cînd în reprezentare sunt redate cele caracteristice, importante, fără de care lucrul acela nu mai e ce este. Procesele care intervin spre a realiza imaginea secundară a reprezentării sunt: memoria( care păstrează  imaginea primară a percepției) și gândirea ( operațiile ei care aleg dintre însușirile concrete pe cele caracteristice obiectului, cel mai adesea  ale unei clase de obiecte) Reprezentarea nu se reduce la memoria obiectului (s-ar putea păstra, de exemplu, unele aspecte nesemnificative sau care au impresionat) ele sunt imagini transformate, operate prin gândire dar nici nu sunt concepte( să cuprindă tot ce e esențial categoriei, au ce e semnificativ referitor la concret). Rezultatele procesului complex al reprezentării, reprezentările, au fost numite din acest motiv ”simboluri figurative”.  Un rol important în reprezentare îl are limbajul. Considerat instrument al activității mentale permite gândirii, imaginației să opereze, memoriei să rețină mai bine. Aici, în reprezentare, declanșează apariția imaginii, dirijează formarea unei  reprezentări mai bogate sau mai schematice, leagă reprezentările între ele etc. În general, activitatea cu obiectul, fie predominant practică, fie predominant mintală, ușurează reprezentarea, selecția însușirilor caracteristice.

Observații  *În relația cu gândirea poți analiza și tipurile de reprezentări după nivelul operativității implicate. 

                     *Când analizăm relațiile dintre fenomene, analizăm de fapt corelațiile, influența reciprocă.

În cazul nostru, cum intervin celelalte în reprezentare, dar și reprezentarea în celelalte.

                   Reprezentările ( ca de altfel și senzațiile resimțite de om și conștientizate, percepția unor obiecte sau fenomene)  sunt asociate cu un ton afectiv, pot produce plăcere sau nu ; pot declanșa un proces imaginativ, procesul gândirii – idei mai simple sau mai complexe(judecăți, raționamente), se pot constitui în motive pentru activitate, contribuie la precizarea unor scopuri-esențial în declanșarea efortului voluntar .

 Deasemenea, toate procesele cognitive superioare beneficiază de un fond de reprezentări care ajută această activitate în însăși desfășurarea ei.

Relațiile dintre senzații și percepție

          Senzațiile sunt cele mai simple fenomene psihice informaționale. Ele redau/informează despre însușirile concrete, materiale ale obiectelor și fenomenelor, prin acțiunea stimulilor asupra analizatorilor, în forma unor imagini psihice simple, primare. Ele informează omul despre culoarea lucrurilor, netezimea suprafețelor, temperatură, felul în care sună când sunt lovite, greutatea lor, etc.

          Dar omul trăiește într-o lume a obiectelor care au o serie de însușiri concrete, materiale, adunate în acel obiect. Cunoașterea doar prin senzații ar fi insuficientă, fragmentară, inadecvată acțiunii cu obiectele. Rareori omul are senzații izolate. La nivel mintal senzațiile se reunesc  în percepții. Acestea surprind însușirile concrete în totalitate . Și percepția se bazează pe analizator, pe mai mulți care cooperează pentru a putea reda toate însușirile( chiar dacă există percepție predominant vizuală, auditivă, tactilă etc).

          La nivel cerebral fiecare analizator are zona centrală unde semnalul e decodificat și apare senzația ca fapt psihic. Dar aceste zone nu sunt izolate unele de altele, ba chiar se întretaie.  Fiecare zonă centală are un nucleu, aici se fac analizele de finețe, și o arie de asociație formată din neuroni multipolari care leagă informațiile oferite de diverși analizatori.

            Totuși, percepțiile nu sunt doar o sumă de senzații, ele sunt procese psihice superioare care organizează, integrează într-un tot informațiile. Astfel noi percepem obiectele cu toate insușirile lor : cele importante dar și cele de amănunt, culorile de bază dar și nuanțele, fondul pe care e plasat obiectul, direcția de unde vine lumina etc.  Tot ca argument  pentru superioritatea percepției  e și faptul că prin ea e surprinsă forma obiectului, care nu se reduce la o sumă de senzații vizuale.

           Deși simple, senzațiile sunt de bază, fără ele nu am putea avea percepții. La rândul lor,  percepțiile repetate ale acelorași obiecte sau fenomene, cunoașterea lor în general pot influența senzațiile, felul în care sunt ele resimțite psihic, uneori chiar să creeze senzații false : schimbări de culoare, senzația de durere sau mâncărime într-un picior amputat.

           Senzațiile și percepțiile sunt numai două fenomene din ”constelația” de fenomene psihice, care, mai simple sau mai complexe, fac parte din sistemul psihic uman(SPU) cu multiple legături (corelații) în care ele se influențează reciproc.