sâmbătă, 31 decembrie 2011

Unde sunt zăpezile de altădată...?

"- Afurisiţi copii! " Tanti Rozica era supărată.

"- Nu-i mai afurisi, creştino!" o certă frăţeşte tatăl meu. Se joacă şi ei...

Într-adevăr, pentru noi, copiii, joaca era ca o datorie pe care o îndeplineam cu pasiune şi dăruire, uitând de casă-masă, de orice altceva...

Iarna, cu multă zăpadă pe meleagurile copilăriei mele, sania şi lopata erau cele mai importante lucruri pentru orice copil.

Munţii de zăpadă ce apăreau după ce făceam pârtii ne "puneau la lucru" imaginaţia: oameni de zăpadă, cât mai mulţi şi mai expresivi, adăposturi, labirinturi, capcane: groapa se săpa cât mai adâncă, nuieluşe încrucişate la gura ei, zăpadă peste nuieluşe. Capcana era gata!

Grupul nostru de copii, rude şi prieteni, era unit şi invidiat.
În legătură cu capcana, intuiţia noastră găsea imediat "victima". Umblând la orgoliul ei, îi propuneam să fie "conducătorul nostru", să meargă în frunte prin munţii de zăpadă. Spre hazul tuturor, nu dura mult şi cădea în capcană! Apoi, devenea "aliatul" nostru pentru un nou episod.

Pentru a intra în joc fără a pierde timpul, pregăteam de seara capcana. Nu am anticipat însă, următoarea victimă: pe timpul nopţii, căţelul mic dar voinic ce păzea curtea, căzuse in groapă trezind-o pe mătuşa noastră, care l-a scos de acolo.

Ha-ha-ha! Iată de ce era tanti Rozica supărată pe noi!

Copilării...