Am avut la şcoală numai copii buni. Le-am descoperit calităţile la clasă şi în afara ei. Cea mai mare bucurie a mea a fost sclipirea de înţelegere din ochii îndreptaţi spre mine, atunci când explicam ceva. Am avut copii care găseau imediat răspuns la întrebare, exemplele cele mai "haioase"- replici la ale mele. Copii care rezolvau fără greş sau cu punctaj mare teste-grilă, doar pentru că erau atenţi la oră.
Tot buni erau şi cei care aveau în plus interesul să "distreze" clasa, astfel, oboseala, stressul dispăreau. Pe toţi i-am considerat prieteni, atunci ca şi acum.
Ne plăcea mult să mergem împreună în excursii, în tabere. Despre Ciric am mai povestit. Iată încă o mică poveste. Fiind o tabără de ziaristică, în fiecare dimineaţă autocarele ne duceau la centrele de presă din Iaşi unde copiii învăţau lucrând. Într-o dimineaţă lipseau de la autocar Cătă şi Claudiu. Cineva i-a pârât că au stat la poveşti toată noaptea, că s-au distrat în căsuţa fetelor, se pare că şi cu "ceva" vişinată...
- Nu se poate! a exclamat Mircea (Para', pentru cunoscători).
Ei? Copiii cuminţi? Înţeleg să fi făcut asta EU, dar nu ei!
Copiii mai neastâmpăraţi la şcoală m-au uimit în afara ei prin implicare, spirit organizatoric şi de echipă.
Mircea este astăzi un tătic fericit, dedicat familiei, activităţii sale. Deşi ne vedem rar, este prietenul meu.
