marți, 31 mai 2016

Relația atenției, motivației, personalității cu celelalte fenomene psihice


Relația atenției cu celelalte fenomene psihice

 Aici lucrurile par  a fi mai simple: atenția însoțește orice activitate iar lipsa ei duce la apariția erorilor de tot felul.  Activitatea umană poate fi predominant practică ( cu componente/ momente  mintale) sau predominant mintală (cu componente practice)  Exemple: a) curățenie în camera mea: analiza elementelor practice(…), analiza elementelor mintale(…) , erorile ce pot apărea din lipsa atenției; b)  compunere pe o anumită temă: analiza elementelor mintale( a tuturor proceselor/ fenomenelor psihice care apar), analiza elementelor practice (…), erorile ce pot apărea din lipsa atenției. Dacă activitățile practice mai beneficiază de pe urma deprinderilor( automatizare),  lipsa atenției  duce la erori  majore în  cazul proceselor cognitive.

Intervenția celorlalte în atenție:  la  atenția  involuntară  nu se face efort, voința nu intervine, ea e atrasă sau susținută de o serie de factori externi sau interni. Din punctul nostru de vedere, al  legăturilor dintre procesele/ fenomenele psihice ne interesează cei interni , mintali:  interesul pentru obiectul sau fenomenul în cauză atrage dar și menține involuntar atenția,  trăirile afective pozitive legate de anumite obiecte mobilizează atenția, o mențin timp îndelungat fără efort,  conștiința faptului că o activitate corespunde aptitudinilor personale  mobilizează atenția, concentrarea și stabilitatea ei. La atenția voluntară intervine voința  modulând orientarea, concentrarea, stabilitatea ei. Ea se realizează cu efort, dar acesta va fi mai mic dacă  imaginăm clar scopul, dacă gândim la consecințele favorabile ale activității, dacă gândim  un plan al activității cu momentele mai dificile care  necesită atenție sporită.
Și calitățile atenției, dezvoltate în timp, sunt susținute pe lângă alți factori, de celelalte fenomene psihice: volumul e mai mare dacă elementele capătă (sau se grupează după) sens( gândirea) , dacă omul e interesat să cuprindă în câmpul atenției cât mai mult (motivația);  și stabilitatea e susținută de motivație; concentrarea este și ea susținută de gândire ce stabilește semnificația activității și structurează activitatea și de interes, in general, de motivație. Aceste calități plus celelalte (distributivitate, flexibilitate)  caracterizează omul ca personalitate intrând  în structura unor aptitudini necesare diverselor profesii.

Relația motivației cu celelalte fenomene psihice

Iată câteva idei ce pot fi dezvoltate:
-Procesele și fenomenele psihice nu se desfășoară în sine (nu gândim de dragul gândirii, nu memorăm doar să ne încărcăm mintea, etc.) ci  pentru a satisface constelația de trebuințe,… motivația ;
-În cadrul modalităților motivaționale există trebuințe primare dar și secundare. În satisfacerea dar și formarea lor întervin procese de cunoaștere de toate nivelurile;
-În conflictele motivaționale intervin gândirea, voința, trăsături de personalitate;
-În structura intereselor există componente cognitive, afective, volitive;
-Convingerile sunt idei-deci rodul gândirii- … puternic trăite afectiv..
-Idealurile presupun imaginație, gândire (autoproiectare în sisteme de imagini și idei) , experiență proprie  și a semenilor(memorie)…
-Concepția despre lume și viață presupune din plin toate procesele de cunoaștere.
-Modalitățile motivaționale, în special convingerile, idealurile, concepția…îl caracterizează pe om ca personalitate;
-Între formele motivației există motivație cognitivă și motivație afectivă.

Relația personalitate- fenomene/procese psihice

Toate fenomenele psihice (între care cele mai multe sunt procese psihice) se desfășoară în timp și capătă anumite calități sau însușiri care intră apoi în structura personalității.
  Idei ce pot fi dezvoltate:
-Temperamentul, deși depinde în mare măsură de tipul de sistem nervos, contează la el și alți factori cum ar fi orientarea spre sine sau lume( introversie-extraversie), emotivitatea (hipo- sau hipertimic);
-Aptitudinile presupun sisteme de operare mintală; la aptitudinile simple operațiile sunt luate de la un singur proces psihic, la cele complexe, de la mai multe ( mod omogen sau heterogen de operare);
-Caracterul reprezintă un sistem de atitudini- valori: sunt analizate în manual componentele conceptului de atitudine( și cea orientativă și cea executivă)
-Inteligența presupune o împletire de componente(factori) luate de la fenomenele studiate. Vezi teoriile…
-Creativitatea presupune o îmbinare optimă a vectorilor creativi cu operațiile creative. Ai și aici referiri, în manual, la factori de tot felul ce implică gândirea, imaginația , motivația etc.





luni, 23 mai 2016

Relația dintre voință și celelalte fenomene psihice



      Voința reprezintă un proces de reglaj superior prin mecanisme verbale  care constă în mobilizarea energiei psihonervoase necesare depășirii obstacolelor și atingerii scopurilor conștient propuse. Ea se manifestă sub forma activității voluntare. Ca și celelalte procese sau fenomene se află în legătură cu  toate celelalte, numai în acest mod  se poate  desfășura  în mod optim.   Și în cazul voinței putem analiza din ambele perspective : intervenția celorlalte în desfășurarea ei și intervenția ei în desfășurarea celorlalte. 
Actvitatea voluntară prezintă obligatoriu motiv, scop și mijloace de realizare. Chiar în desfășurarea ei, în diferitele sale etape putem constata intervenția celorlalte fenomene psihice. În prima etapă se actualizează anumite motive  și orientarea preliminară spre anumite scopuri. Motivele pot fi de tot felul ( de la organice la cele superioare, de la cognitive la afective etc. Legarea motivului de scop înseamnă dorință, apoi, formularea în cuvinte( limbaj) ca intenție și în final se construiește planul mintal al acțiunii. Aici gândirea are rolul hotărâtor. Ea e cea care surprine relațiile  dintre cerințele obiective și capacitățile subiective, deci mărimea obstacolului,  orientează voința spre scopuri raționale, realizabile, apreciază modalitățile, mijloacele de execuție a activității.  În etapa luptei motivelor concurente, care îndeamnă omul către activități (scopuri) diferite, tot gândirea e cea care ajută voința să aleagă scopul mai valoros, consecințele ce decurg de aici. Prefigurarea imaginativă a acestui scop valoros susține deliberarea.  În etapa deciziei (alegerea unui motiv valoros și eliminarea/ amânarea celorlalte) intervin trăirile afective (omul resimte efectiv, chiar dramatic,  situațiile implicate în satisfacerea unora și nesatisfacerea  altora). Tot în această etapă a deciziei intervin o serie de trăsături de personalitate: trăsături temperamentale, nivel de aspirații, atitudini față de succes/eșec, sistemul personal de valori, trăsături voluntare de caracter. În etapa execuției sunt mobilizate toate înformațiile(unele din memoria persoanei), operațiile  și capacitățile (aptitudini, inteligență, creativitate)  cerute de activitate. În etapa verificării rezultatului și generalizării schemei de lucru , spre a putea fi folosită și altă dată, iarăși gândirea revine în prim plan.
          În sens invers, voința intervine, își pune amprenta pe toate fenomenele psihice care se încadrează într-o activitate voluntară. Omul poate avea senzații voluntare concordante cu trebuințele    ( vreau ceva dulce, vreau să mă relaxez, etc.) În condițiile reglajului voluntar, percepția spontană se transformă în observație. Reprezentările sunt mobilizate voluntar în rezolvarea problemelor, în verificarea rezultatului obținut. Memoria se realizează în forma ei voluntară, iar cea involuntară îi este subordonată. În momentele mai dificile ale activității intervine atenția voluntară, gândirea are în momentele ei  productive de vârf o dirijare conștientă și voluntară remarcabilă. Prezența voinței constituie criteriu de clasificare a formelor  imaginației: visul de perspectivă, imaginația reconstitu-tivă, imaginația creatoare se desfășoară cu reglaj voluntar.  Motivele irealizabile sunt eliminate sau amânate voluntar.
           Procesele afective sunt și ele beneficiarele acestui tip de reglaj. Știm că există trăiri positive sau negative. Ele sunt energetice mobilizează și reorganizează resursele energetice ale omului.  Reglajul voluntar se îndreaptă către păstrarea trăirilor ce susțin  activitatea,  diminuare sau chiar eliminarea celor ce împiedică activitatea, atingerea scopului( îngrijorare, neliniște , teama, frustrarea etc.)
        Legat de personalitate, calitățile voinței sunt integrate în structuri mai complexe și devin trăsături voluntare de caracter.      

                                                                                                                                                                                                                                 Prof. Olga Roateș

luni, 16 mai 2016

Relația dintre afectivitate și celelalte fenomene psihice

                Termenul de afectivitate desemnează totalitatea  proceselor afective, omul dispunând de o mare varietate a acestor fenomene, de la cele mai simple și  la cele complexe.  Omul nu rămâne indiferent la realitate, aceasta trezește un  ”ecou”  în plan psihic, o serie de trăiri sau atitudini afective, ele reprezentând  forma subiectivă sau mintală a acestor procese.  Afectivitatea reprezintă o componentă bazală a psihicului fiind legată de toate fenomenele psihice, de la cele inconștiente  până la cele maximal conștientizate. Este specifică ființei umane( față de roboți, care nu au așa ceva ) dar și animalelor- formele  mai simple.
            Legătura cu celelalte fenomene psihice  o putem analiza din modul în care ele se produc. Relația de concordanță sau discordanță dintre realitate(obiectivă sau subiectivă) și motivația diversă a omului duce la apariția proceselor(trăirilor ) afective.  Deci punctul lor de pornire/ declanșare se află într-un fapt de cunoaștere ce se raportează la motivație. Iată câteva exemple. Senzația de frig resimțită la un moment dat e în discordanță cu nevoia  de confort termic- rezultă o trăire(ton afectiv) neplăcută. Percepția unui peisaj armonios răspunde unei  trebuințe  secundare spirituale(nevoia de frumos)- apare o emoție superioară estetică. Îmi reprezint un accident prin care am trecut, discordanță cu nevoia de securitate- poate să  apară teama. Îmi amintesc o  întâmplare pozitivă, o apreciere ce concordă cu nevoia de stimă și statut- apare  buna dispoziție.  Ideile despre propria persoană și valoarea ei în concordanță cu nevoia de autorealizare pot duce la  sentimentul de autoadmirație, mândrie. Imaginarea  drumului  în viață concordantă cu  idealurile noastre  susține pasiunea pentru studiu, cunoaștere.  Citesc o poezie   sau un text   ce  răspunde  convingerilor mele  filosofice  sau despre frumos și armonie- apare o emoție sau un sentiment superior  intelectual sau estetic.  În cazul proceselor afective, în relația obiect(realitate)- subiect mai importantă este motivația omului care dă valoare afectivă obiectului. Din această cauză una și aceeași realitate produce reacții afective diferite la oameni diferiți (au motive diferite). Exercitarea unui efort voluntar care îl apropie pe om de scop duce la mulțumire,  bucurie.
               La rândul lor, procesele afective susțin energetic  cunoașterea,  stârnesc imaginația, aspectele plăcute sau neplăcute se rețin mai ușor decât cele indiferente, efortul voluntar e resimțit mai puțin când faci ceea ce-ți place , există motivație afectivă,  atenția se concentrează mai bine și e mai stabilă când e vorba de pasiuni.
               Procesele afective superioare,  cele care au stabilitate, sentimentele de tot felul, pasiunile  nobile sau ”oarbe” caracterizează omul în întregime, adică personalitatea sa. La rândul său un anume tip de personalitate predispune ( prin  temperament sau atitudini caracteriale) la hipo-  sau hiperemotivitate, optimism sau pesimism ș.a. E semnificativ faptul că trăsăturile de caracter, luarea în stăpânire a temperamentului,  atitudinile creative ,  cultivarea inteligenței ( există și inteligența afectivă) depind în cea mai mare măsură de mediul socio-cultural,  de educație, la fel  emoțiile , sentimentele superioare , pasiunile .
                                                                                                                                                                                                                                      Prof. Olga Roateș

luni, 9 mai 2016

Relația între limbaj și celelalte fenomene psihice



         Limbajul face parte din categoria activităților psihice. Deși are o desfășurare în timp, etape el nu prezintă caracteristicile definitorii ale proceselor psihice: chiar dacă are un mod de realizare propriu și o formă mintală specifică, el nu are conținut informațional propriu, adică prin limbaj să obținem din realitate un tip anume de informații care să nu poată fi obținut decât prin limbaj. Limbajul transpune în forma sa specifică(sonoră, mintal-asonoră sau grafică)  informații obținute prin  procesele psihice cunoscute: exprimă o senzație, descrie o imagine perceptivă sau o reprezentare, transpune în cuvinte relații,  idei, lucruri din trecut, anticipările, noutatea.
    În sistemul psihic uman  limbajul este legat de toate celelalte fenomene psihice. Din acest motiv a fost numit ”ax al vieții psihice”, legat prin ”fire nevăzute, dar funcționale” de tot ce-l înconjoară. Asocierea denumirii cu o senzație contribuie la conștientizarea acesteia.  În cazul percepției,  limbajul, denumirea, contribuie la formarea mai rapidă a imaginii perceptive.  Semnificative sunt așa-zisele ”imagini lacunare”- imagini formate din fragmente puține din contur, despre care privitorul nu poate spune ce este. Îndată ce i se spune ce reprezintă, fragmentele se leagă între ele și privitorul exclamă : așa e !  Am analizat în cazul reprezentării     ce rol are  limbajul : declanșează apariția reprezentării, leagă reprezentările între ele, etc.
       Ca instrument al activității mintale , limbajul este legat de procesele de cunoaștere superioare. Ne amintim de raportul de unitate cu gândirea. Limbajul permite acesteia să opereze. Și imaginația beneficiază de acest instrument, procedeele ei sunt mijloace de operare mintală. În cazul memoriei, operațiile specifice acesteia, numite mnezice, beneficiază de aportul limbajului, ducând la o mai  rapidă întipărire, o păstrare mai trainică, o mai promptă și mai fidelă reactualizare.  Din legătura cu aceste procese apare funcția cognitivă a limbajului.
       În cazul afectivității, prin funcția expresivă, limbajul permite exteriorizarea emoțiilor, sentimentelor, etc, dar și cuvintele, frazele, discursul cuiva,( în funcție de cum folosește mijloacele  de stil), declanșează  trăiri afective. În cazul voinței, rolul limbajului apare chiar din definiție (proces de reglaj superior prin mecanisme verbale) , declanșarea ei,  susținerea efortului la cotele cerute și pe durata cerută de atingerea scopului se face verbal (ex. :”vreau!” ”trebuie!”, ” sunt în stare!”etc. Atenția în forma sa voluntară se declanșează prin formula ”ia să fiu eu atent!”. Verbalizarea permite conștientizarea dar și definirea unor motive și departajarea lor de scopuri.
        Nivelul de dezvoltare a limbajului (bogăția vocabularului, energia, stilul în care e utilizat acesta, folosirea mijoacelor expresive  lingvistice) caracterizează personalitatea celui ce folosește limbajul, atribuindu-I însușiri precum: ”vorbăreț”, ”tăcut, interiorizat”, ”bun orator”, ”laconic în vorbire” etc.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                              Prof.O.Roateș

joi, 28 aprilie 2016

Relația imaginației cu celelalte fenomene psihice

     Imaginația este un proces cognitiv   (superior) complex,  deoarece există și forme involuntare pe lângă cele voluntare, superioare. Prin acest proces se obțin imagini și proiecte mintale noi, prin combinarea și transformarea experienței.
        Imaginația se află în relație cu toate celelalte fenomene psihice. Procese senzoriale asociate cu anume motivație pot constitui punct de declanșare a procesului imaginativ; reprezentările sunt puse în diverse combinații sau transformate spre a obține ceva nou. Despre rolul în reprezentare am analizat la reprezentare (vezi și tipurile de reprezentări după nivelul operativității- reprezentările anticipative)                       
      Încă din definiție găsim relația cu memoria  (care îi dă omului experiența de viață) : aceasta îi furnizează material pentru combinațiile sale și îi păstrează rezultatele.  Imaginația oferă memoriei procedee originale de memorat mai bine. Se spune că memoria e cu atât mai bună cu cât rezultatele ei (reproduse) sunt mai aproape de cele inițiale  (memorate ), iar imaginația e cu atât mai bună cu cât rezultatele ei sunt mai îndepărtate de informațiile inițiale, mult transformate(originalitate); e vorba, desigur, de imaginația creatoare și nu de cea reproductivă, reconstitutivă.
             Relația cu gândirea e una esențială prin operațiile mintale implicate. P.P.-Neveanu susținea că lista procedeelor imaginației ”nu are nici cap, nici coadă”. Nu are cap deoarece capătul se află în chiar operațiile gândirii  iar la coadă putem adăuga noi și noi procedee. Am dat exemple la gândire în acest sens. Tot gândirea e cea care apreciază, valorifică rezultatele ei, dacă ele pot fi obiectivate în creații ce nu încalcă, de exemplu, legi ale naturii. Imaginația, la rândul ei ajută gândirea la soluționarea unor probleme: ea explorează nelimitat necunoscutul, dispar barierele spațio-temporale, uneori și sentimentul realului. Abia apoi ceea ce furnizează ea e judecat, analizat și valorificat de către gândire.
             Am mai afirmat că limbajul este un mijloc de operare mintală. Operarea mintală e prezentă și la imaginație, deci  limbajul e implicat direct (evocă reprezentări, material divers, le pune în relații diverse, actualizează motive relevante ce susțin……)Prin funcția sa simbolic-reprezentativă limbajul ține locul  nu numai  unor obiecte, persoane, fenomene, dar și a unor relații, operații (pe, sub, alături, mai mare, mai multe, schimbă, etc.)  Imaginația, la rândul său poate duce la ”inovații lingvistice”, jocuri de cuvinte, etc.
             Motivația e prezentă ca sursă  declanșatoare,  de selectivitate și susținere, vezi și modalitățile motivaționale(ex. trebuințe  secundare spirituale, interesul pentru nou) Rezultatele deosebite ale imaginației, apreciate, sau unele forme cum ar fi visul de perspectivă susțin și sporesc motivația.
            Formele voluntare ale imaginației nu se pot desfășura fără efort, deci, fără voință. La rândul ei, imaginația prefigurează, anticipează scopul unei activități voluntare.
          O relație specială o are imaginația cu afectivitatea. Trăirile afective însoțesc orice act de cunoaștere, fie vrem, fie nu. Când citim o carte, intră în acțiune imaginația reconstitutivă a acțiunii, personajelor, ambianței  imaginate creator de către scriitor, trăirile noastre depind  și de măiestria artistică a  acestuia. La rândul lor procesele afective, dacă sunt puternice, fie pozitive( o mare bucurie), fie negative( groaza), stârnesc imaginația (poți găsi numeroase exemple).
            În fine, putem analiza și relația cu personalitatea. Ca și la celelalte procese analizate( fina sensibilitate cromatică,fidelitatea memoriei, bogăția limbajului, flexibilitatea gândirii, tăria voinței, etc) prin desfășurarea ei  în timp, se dezvoltă   un anume tip, la nivel calitativ superior  intrând în structura personalității, caracterizându-l în totalitate( ex. personalitate creatoare, visătoare) La rândul său personalitatea constituită influențează ce imaginăm, cum imaginăm, în ce domeniu. Originalitatea personalității rezonează cu originalitatea imaginației.