Uitarea , ca fenomen opus memoriei, a
fost studiată de către o serie de psihologi aparținând unor
curente sau școli psihologice. Fiecare dintre ei a încercat să
explice care sunt cauzele acestui fenomen.
Paul
Popescu-Neveanu, un mare
psiholog și profesor în” Dicționarul de psihologie” menționează pe
H. Ebbinghaus (lipsa
repetării-întăririi sau utilizării materialului), Mac Geoch (interferența reacțiilor), Gibson (diferențierile și generalizările informaționale produc
efecte de uitare), L. Postman
(gradul de învățare mare și amploarea unei sarcini de învățare produc uitarea
informațiilor din sarcina de învățare precedentă).
Teoriile sistematizate în rândurile
următoare se referă la uitare ca fenomen natural,
normal și (relativ) necesar.
a)
Asociaționiștii
explică uitarea prin ștergerea urmelor asociative. Teoria ștergerii urmelor susține că anumite cunoștințe se
deteriorizează și dispar din memorie ca urmare a trecerii timpului și neutilizării
informațiilor. Psihologul german Herman
Ebbinghaus a studiat pentru prima dată experimental fenomenul uitării și
dinamica sa(1885). Utilizând ca material de memorat silabe și cuvinte fără
sens, a urmărit păstrarea lor în decursul unui interval cuprins între trei
săptămâni și o lună, fără a se mai fi recurs la repetări. Rezultatele
experimentului au fost reprezentate de curba
uitării, după care uitarea e masivă imediat după învățare și apoi ritmul e
din ce în ce mai lent, aproape stagnant. Cercetările ulterioare au arătat că o serie de factori precum:
materialul cu sens, procedee utilizate în memorare, particularități individuale
și de vârstă ale subiecților determină această curbă să ia forme diferite(A. Smirnov-1961, Flores-1961, Tulving și Donaldson-1972)
b)
Pentru
behavioriști uitarea este urmarea
inactivizării mecanismelor neurofiziologice puse în joc de învățare, datorită
lipsei de exercițiu ( E. Thorndike).
Reprezentanții acestui curent susțin că psihologia studiază ceea ce poate fi
observat, măsurat, înregistrat, și anume comporta-
mentul. În cazul nostru e vorba de comportamentul
specific al învățării. Uitarea apare ca urmare a deficiențelor învățării (teoria deficiențelor învățării). Aș putea adăuga aici nu numai
deficiențele dar și ceea ce susținea
Gibson despre efectele de uitare ale generalizărilor( dispar unele amănunte
, se rețin și extind la o clasă de
obiecte sau fenomene însușirile esențiale)
c)
Teoria interferenței explică uitarea prin efectele negative pe
care le au cunoștințele memorate unele asupra altora. G. A. McGeoch susține că există influențe reciproce, chiar
concurență între vechile și noile cunoștințe ceea ce împiedică reproducera lor.
Există interferență retroactivă când
informația nou achiziționată are influență negativă asupra celei achiziționate
anterior și interferență proactivă
când informația anterior memorată o influențează negativ pe cea nouă. Am putea
încadra aici și ideile lui L. Postman despre influența retroactivă a unei
învățări intense, ample asupra celor memorate precedent.
d)
Teoria bazată pe inhibiție. Pentru reflexologi, cei care au studiat
activitatea reflexă a sistemu-lui
nervos, formarea sau stingerea
reflexelor condiționate, uitarea se explică prin diferitele forme ale inhibiției,
unul dintre cele două procese nervoase de bază( excitația și inhibiția) La
începutul secolului XX marele fiziolog I.P.
Pavlov a întreprins cercetări minuțioase
asupra dinamicii activității nervoase superioare, a raporturilor dintre
procesele nervoase fundamentale.
Fenomenul uitării e pus pe seama a trei tipuri de inhibiție: inhibiția de stingere(după modelul
stingerii unui reflex condiționat), inhibiția
de protecție( în cazul supraîncărcării sau al continuării memorării pe
fondul oboselii sau al unei stări emoționale nepropice, negative) și inhibiția de inducție negativă(inhibarea
și reprimarea urmelor unui material de către altul fie foarte asemănător, fie
antagonic).
e)
Teoria uitării motivate își are originea în concepția
psihanalitică a lui Sigmund Freud. Ea susține că oamenii uită informațiile
asociate cu evenimente neplăcute,
dureroase sau amenințătoare.
Conștiința ”împinge” aceste informații în inconștient prin fenomenul numit represie sau refulare.
Obsevații
* Toate
aceste teorii nu se opun ci mai degrabă se completează în explicarea
fenomenului uitării. Adevărul fiecăreia se dovedește prin marea variabilitate a
situațiilor in care omul memorează .
* Există și o patologie a memoriei, de
pierdere parțială sau chiar totală . E vorba de dismnezii, paramnezii sau amnezii. În aceste situații putem vorbi și
de alte cauze: boli ale creierului,
infecții (encefalita), lezarea fizică a acestuia ( în accidente), alcoolismul
cronic, degradarea prin îmbătrânire.
Prof.
Olga Roateș
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu