Relația imaginației cu celelalte fenomene psihice

     Imaginația este un proces cognitiv   (superior) complex,  deoarece există și forme involuntare pe lângă cele voluntare, superioare. Prin acest proces se obțin imagini și proiecte mintale noi, prin combinarea și transformarea experienței.

        Imaginația se află în relație cu toate celelalte fenomene psihice. Procese senzoriale asociate cu anume motivație pot constitui punct de declanșare a procesului imaginativ; reprezentările sunt puse în diverse combinații sau transformate spre a obține ceva nou. Despre rolul în reprezentare am analizat la reprezentare (vezi și tipurile de reprezentări după nivelul operativității- reprezentările anticipative)                       
      Încă din definiție găsim relația cu memoria  (care îi dă omului experiența de viață) : aceasta îi furnizează material pentru combinațiile sale și îi păstrează rezultatele.  Imaginația oferă memoriei procedee originale de memorat mai bine. Se spune că memoria e cu atât mai bună cu cât rezultatele ei (reproduse) sunt mai aproape de cele inițiale  (memorate ), iar imaginația e cu atât mai bună cu cât rezultatele ei sunt mai îndepărtate de informațiile inițiale, mult transformate(originalitate); e vorba, desigur, de imaginația creatoare și nu de cea reproductivă, reconstitutivă.

             Relația cu gândirea e una esențială prin operațiile mintale implicate. P.P.-Neveanu susținea că lista procedeelor imaginației ”nu are nici cap, nici coadă”. Nu are cap deoarece capătul se află în chiar operațiile gândirii  iar la coadă putem adăuga noi și noi procedee. Am dat exemple la gândire în acest sens. Tot gândirea e cea care apreciază, valorifică rezultatele ei, dacă ele pot fi obiectivate în creații ce nu încalcă, de exemplu, legi ale naturii. Imaginația, la rândul ei ajută gândirea la soluționarea unor probleme: ea explorează nelimitat necunoscutul, dispar barierele spațio-temporale, uneori și sentimentul realului. Abia apoi ceea ce furnizează ea e judecat, analizat și valorificat de către gândire.

             Am mai afirmat că limbajul este un mijloc de operare mintală. Operarea mintală e prezentă și la imaginație, deci  limbajul e implicat direct (evocă reprezentări, material divers, le pune în relații diverse, actualizează motive relevante ce susțin……)Prin funcția sa simbolic-reprezentativă limbajul ține locul  nu numai  unor obiecte, persoane, fenomene, dar și a unor relații, operații (pe, sub, alături, mai mare, mai multe, schimbă, etc.)  Imaginația, la rândul său poate duce la ”inovații lingvistice”, jocuri de cuvinte, etc.

             Motivația e prezentă ca sursă  declanșatoare,  de selectivitate și susținere, vezi și modalitățile motivaționale(ex. trebuințe  secundare spirituale, interesul pentru nou) Rezultatele deosebite ale imaginației, apreciate, sau unele forme cum ar fi visul de perspectivă susțin și sporesc motivația.

            Formele voluntare ale imaginației nu se pot desfășura fără efort, deci, fără voință. La rândul ei, imaginația prefigurează, anticipează scopul unei activități voluntare.

          O relație specială o are imaginația cu afectivitatea. Trăirile afective însoțesc orice act de cunoaștere, fie vrem, fie nu. Când citim o carte, intră în acțiune imaginația reconstitutivă a acțiunii, personajelor, ambianței  imaginate creator de către scriitor, trăirile noastre depind  și de măiestria artistică a  acestuia. La rândul lor procesele afective, dacă sunt puternice, fie pozitive( o mare bucurie), fie negative( groaza), stârnesc imaginația (poți găsi numeroase exemple).

            În fine, putem analiza și relația cu personalitatea. Ca și la celelalte procese analizate( fina sensibilitate cromatică,fidelitatea memoriei, bogăția limbajului, flexibilitatea gândirii, tăria voinței, etc) prin desfășurarea ei  în timp, se dezvoltă   un anume tip, la nivel calitativ superior  intrând în structura personalității, caracterizându-l în totalitate( ex. personalitate creatoare, visătoare) La rândul său personalitatea constituită influențează ce imaginăm, cum imaginăm, în ce domeniu. Originalitatea personalității rezonează cu originalitatea imaginației.

Teorii despre uitare

         

         Uitarea , ca fenomen opus memoriei, a fost  studiată  de către o serie de psihologi aparținând unor curente sau școli  psihologice. Fiecare dintre ei a încercat să explice care sunt cauzele acestui fenomen.

         Paul Popescu-Neveanu, un mare psiholog  și profesor  în” Dicționarul de psihologie” menționează pe H. Ebbinghaus (lipsa repetării-întăririi sau utilizării materialului), Mac Geoch (interferența reacțiilor), Gibson (diferențierile și generalizările informaționale produc efecte de uitare), L. Postman (gradul de învățare mare și amploarea unei sarcini de învățare produc uitarea informațiilor din sarcina de învățare precedentă).

         Teoriile sistematizate în rândurile următoare se referă la uitare ca fenomen natural, normal și (relativ) necesar.

a)      Asociaționiștii explică uitarea prin ștergerea urmelor asociative. Teoria ștergerii urmelor susține că anumite cunoștințe se deteriorizează și dispar din memorie ca urmare a trecerii timpului și neutilizării informațiilor. Psihologul german Herman Ebbinghaus a studiat pentru prima dată experimental fenomenul uitării și dinamica sa(1885). Utilizând ca material de memorat silabe și cuvinte fără sens, a urmărit păstrarea lor în decursul unui interval cuprins între trei săptămâni și o lună, fără a se mai fi recurs la repetări. Rezultatele experimentului au fost reprezentate de curba uitării, după care uitarea e masivă imediat după învățare și apoi ritmul e din ce în ce mai lent, aproape stagnant. Cercetările ulterioare  au arătat că o serie de factori precum: materialul cu sens, procedee utilizate în memorare, particularități individuale și de vârstă ale subiecților determină această curbă să ia forme diferite(A. Smirnov-1961, Flores-1961, Tulving și Donaldson-1972)

b)      Pentru behavioriști uitarea  este urmarea inactivizării mecanismelor neurofiziologice puse în joc de învățare, datorită lipsei de exercițiu ( E. Thorndike). Reprezentanții acestui curent susțin că psihologia studiază ceea ce poate fi observat, măsurat, înregistrat, și anume comporta- mentul. În cazul nostru e vorba de comportamentul specific al învățării. Uitarea apare ca urmare a deficiențelor  învățării (teoria deficiențelor învățării). Aș putea adăuga aici nu numai deficiențele dar și ceea ce susținea Gibson despre efectele de uitare ale generalizărilor( dispar unele amănunte , se  rețin și extind la o clasă de obiecte sau fenomene însușirile esențiale)

c)       Teoria interferenței explică uitarea prin efectele negative pe care le au cunoștințele memorate unele asupra altora. G. A. McGeoch susține că există influențe reciproce, chiar concurență între vechile și noile cunoștințe ceea ce împiedică reproducera lor. Există interferență retroactivă când informația nou achiziționată are influență negativă asupra celei achiziționate anterior și interferență proactivă când informația anterior memorată o influențează negativ pe cea nouă. Am putea încadra aici și ideile lui L. Postman  despre influența retroactivă a unei învățări intense, ample asupra  celor memorate precedent.

d)      Teoria bazată pe inhibiție. Pentru reflexologi, cei care au studiat activitatea reflexă a  sistemu-lui nervos, formarea sau stingerea  reflexelor condiționate, uitarea se explică prin diferitele forme ale inhibiției, unul dintre cele două procese nervoase de bază( excitația și inhibiția) La începutul secolului XX marele fiziolog I.P. Pavlov a întreprins cercetări minuțioase  asupra dinamicii activității nervoase superioare, a raporturilor dintre procesele nervoase fundamentale.  Fenomenul uitării e pus pe seama a trei tipuri de inhibiție: inhibiția de stingere(după modelul  stingerii unui reflex condiționat), inhibiția de protecție( în cazul supraîncărcării sau al continuării memorării pe fondul oboselii sau al unei stări emoționale nepropice, negative) și inhibiția de inducție negativă(inhibarea și reprimarea urmelor unui material de către altul fie foarte asemănător, fie antagonic).

e)      Teoria uitării motivate își are originea în concepția psihanalitică a lui Sigmund Freud. Ea susține că oamenii uită informațiile asociate cu evenimente neplăcute,  dureroase  sau amenințătoare. Conștiința ”împinge” aceste informații  în inconștient prin fenomenul numit represie sau refulare.

Obsevații

     *    Toate aceste teorii nu se opun ci mai degrabă se completează în explicarea fenomenului uitării. Adevărul fiecăreia se dovedește prin marea variabilitate a situațiilor in care omul  memorează .

     *    Există și o patologie a memoriei, de pierdere parțială sau chiar totală . E vorba de dismnezii, paramnezii  sau amnezii. În aceste situații putem vorbi și de alte cauze:  boli ale creierului, infecții (encefalita), lezarea fizică a acestuia ( în accidente), alcoolismul cronic, degradarea prin îmbătrânire.

                                                                                                                                           Prof. Olga Roateș

Relația dintre memorie și celelalte fenomene psihice

            Memoria este, într-o definiție foarte simplă, procesul psihic de întipărire, păstrare și reactualizare a informațiilor.  Memoria umană devine proces cognitiv superior  care redă trecutul ca trecut prin intermediul/ desfășurarea celor trei subprocese amintite mai sus. Această superioritate  este dată cu precădere de două dintre caracteristicile sale (activă, selectivă, situațională, relativ fidelă, mediată, inteligibilă), ultimele două, adică mediată și inteligibilă. Ele arată un comportament mnezic(al memoriei)  inteligent, relația cu celelalte procese  sau fenomene psihice , în special cu gândirea.

           Procesele senzoriale îi oferă o mare parte din informații. La rândul ei se împlică în desfășurarea acestora. Asocierea unei senzații izolate cu denumirea  ei(păstrată de memorie) duce la conștientizarea sa. În percepție s-a constatat că experiența cu obiectul (dacă obiectul a mai fost perceput, păstrat în memorie) ușurează,  grăbește percepția sa, ca și asocierea cu denumirea păstrată de memorie. Relația cu reprezentarea am analizat-o la reprezentare. Informațiile nu sunt  doar stocate ci organizate, structurate într-o  ordine logică ce arată legătura cu gândirea. La rândul ei gândirea nu s-ar putea desfășura fără memorie ; în procesul gândirii, desfășurat într-un timp dat, există premise, ele se prelucrează și se trage o concluzie. Aceasta poate deveni premisă pentru  operarea pe mai departe. Fără memorie n-am avea premise, deci n-am înțelege , n-am putea rezolva probleme. Memoria asigură continuitatea procesului, legarea unei  idei de următoarea.  Memoria este legată de imaginație. Noul nu poate apărea din nimic, memoria oferă datele experienței care apoi sunt transformate, tot memoria e cea care îi păstrează rezultatele. La rândul ei, imaginația oferă memoriei o serie de metode personal- originale de a memora mai bine (ex. asocierea unei liste de informații cu o combinație de cifre) . Memoria e legată de limbaj.  Exprimarea  informațiilor în cuvinte  duce la o mai bună memorare. La rândul său memoria permite într-un discurs legarea unei fraze de următoarea, asigură continuitatea discursului , fărăca omul săse repete, continuitate  semnalată și la gândire. 

Selectivitatea memoriei depinde de foarte mulți factori : reținem ce ne place,  iar o amintire  poate să ne bine-dispună –legătura cu afectivitatea, memorăm, reținem ce ne interesează sau ne trebuie- legătura cu motivația, totodată, o amintire ne poate motiva. Memoria presupune efort, voință, deasemenea existența unui scop bine fixat în memorie susține desfășurarea efortului voluntar. În forma ei voluntară și logică memoria presupune atenție, lipsa ei duce totdeauna la erori.   Selectivitatea memoriei depinde și de trăsăturile de temperament (ex. fire orientată spre interior și trecut- fire orientată spre ceilalți și viitor) , de caracter ( ex. optimism sau pesimism) , de domeniul în care omul are aptitudini. Calitățile memoriei, dezvoltate de-a lungul vieții prin exersare devin componente operaționale, intră în structura unor aptitudini complexe, generale sau speciale.

       Prin legăturile cu toate fenomenele psihice memoria a fost  considerată  condiție fundamentală a vieții  psihice  sau ”piatră unghiulară a acesteia” (piatra unghiulară, folosită în arhitectură este cea care susține arcada, se mai numește și cheie de boltă)

                                                                                                                                                                                                                      

Relația dintre gândire și celelalte fenomene psihice

          

           Gândirea este un proces psihic cognitiv superior, specific uman, prin care acesta trece dincolo de aparențele oferite de simțuri, poate surprinde relațiile esențiale dintre obiecte  sau fenomene  putând realiza  grupări mintale,  categorii ,concepte cu care să opereze mai departe,  poate înțelege mai bine realitatea  găsind cauzele fenomenelor, poate schimba realitatea rezolvând problemele ce apar în calea sa. Gândirea este legată de toate celelalte  fenomene psihice.  În psihicul conștient, în subsistemul intelectului, are rolul dominant. Esența relației cu toate celelalte fenomene psihice se poate exprima în fraza următoare: gândirea se folosește în activitatea ei de toate celelalte fenomene dar le și conduce, le organizează. Să luăm un exemplu sugestiv. Activitatea de performanță a gândirii este rezolvarea de probleme. Ne dăm seama cum le mobilizează și le folosește. Datele problemei sunt percepute, relațiile exprimate în datele problemei  sunt reprezentate, memoria îi furnizează informații despre metode de rezolvare, formule de calcul etc., imaginația, prin explorarea nelimitată a necunoscutului , îi poate oferi soluții neașteptate(visul e o formă a imaginației involuntare, multe soluții pot apărea chiar în vis), voința ajută la depășirea obstacolelor de tot felul. Fără susținerea energetică dată de motivație activitatea n-ar putea avea loc. Atenția este mobilizată, fără  prezența ei apar tot felul de erori. Pe parcursul rezolvării apar trăiri afective pozitive sau negative care susțin sau realimentează energetic activitatea.  O relație esențială o are cu limbajul.  Acesta, apărut din nevoia de comunicare, interiorizat devine instrument pentru activitatea mintală, în cazul gândirii permite desfășurarea operațiilor ei.  Uneori, în special copiilor mai mici li se spune: ”gândește cu voce tare” pentru a-i controla modul în care gândesc  sau ”nu mă lua în seamă, gândesc doar cu voce tare”. Fiecărui concept îi corespunde, în limbaj, un cuvânt sau un grup de cuvinte, fiecărei judecăți , o propoziție sau frază, fiecărui raționament, un sistem de propoziții.

O altă expresie sugestivă care exprimă viteza, operativitatea limbajului intern e că ”se desfășoară cu viteza gândului”.

           Am afirmat că nu numai că le folosește, dar le și organizează. Senzațiile izolate, conștientizate, sunt analizate și se iau decizii privind eliminarea sau persistența lor( ex. de frig, foame, relaxare, durere etc). Prin intervenția gândirii, percepțiile nu se mai desfășoară la întâmplare, ele devin observații. Am analizat cum intervine gândirea în reprezentare.(OBS. : analizează și clasificarea reprezentărilor după nivelul operativității mintale-J. Piaget. Memoria se transformă în memorie logică. Limbajul nu rămâne o înșiruire de combinații de sunete sau semne ci capătă înțeles, semnificație. În imaginație intervine direct, prin operațiile ei  în cadrul numeroaselor procedee ale imaginației( ex.  analiza și sinteza în diviziune și rearanjare, comparația după mai multe criterii în analogie, abstractizarea în schematizare, generalizarea în tipizare, strategiile euristice, de căutare și descoperire, și mai departe , în creație. În cazul motivației, știm că la un moment dat există motive concurente care îndeamnă omul în direcții diferite. Gâmdirea le analizează, alege motivul mai valoros și amână sau chiar elimină pe celelalte; de asemenea  știm că modalitățile motivaționale complexe ( convingerile, idealul, concepția despre lume și viață) au în alcătuire idei,(plus alte componente) rodul activității gândirii. Voința are rolul de a mobiliza energiile necesare depășirii obstacolelor. Prin intervenția gândirii ea se va îndrepta către scopuri raționale, posibile(nu către”luna de pe cer”). De asemenea intervine în aprecierea obstacolelor  relaționând cerințele obiective cu capacitățile subiective. Există o intervenție chiar și asupra proceselor afective. Dacă acestea împiedică activitatea normală (emoții prea puternice, pasiuni acaparatoare, patimi) gândirea mobilizează voința pentru eliminarea lor. Reușita depinde de capacitățile gândirii dar și de puterea voinței. În forma voluntară a atenției concentrarea , stabilitatea ei e favorizată de intervenția  gândirii care poate releva importanța scopului, elimina factorii perturbatori.

Relația dintre reprezentări și alte procese psihice

            Reprezentările sunt procese psihice foarte interesante, omul poate, prin ele, să aibă în minte imaginea unor obiecte sau fenomene fără ca acestea să fie în  fața lui,  prezente în câmpul perceptiv. Specificul reprezentărilor  reiese clar din definiția acestora. Sunt procese sensorial-cognitive, adică, prin unele aspecte ( conținut informațional-însușiri concrete și rezultat-imagini mintale) se apropie de procesele senzoriale iar prin modul lor de realizare se apropie de procesele de cunoaștere superioare(cognitive-sens restrâns).

            Modul de realizare nu a putut fi explicat în mod adecvat până la adoptarea unei viziuni sistemice a psihicului. Reprezentarea se bazează pe percepția anterioară, uneori  pe imaginație. Ne putem re-prezenta lucruri care ne-au fost prezentate în prealabil. Un experiment simplu ar fi acela în care rogi interlocutorul să-și reprezinte un” guadaglup”-termen fără corespondent în realitate.  Cei mai mulți  vor spune că nu pot, că nu știu ce e acela. Unii, puțini vor spune că au reprezentat un fel de animal. Primii n-au avut percepția anterioară a lucrului respectiv, ceilalți s-au bazat pe imaginație.

           Percepția e doar punctul de plecare. Ne amintim că imaginea perceptivă e primară, ea ține atât cât obiectul  e în fața noastră.  Deasemenea  ne amintim că ea redă însușirile concrete în totalitate, pe cînd în reprezentare sunt redate cele caracteristice, importante, fără de care lucrul acela nu mai e ce este. Procesele care intervin spre a realiza imaginea secundară a reprezentării sunt: memoria( care păstrează  imaginea primară a percepției) și gândirea ( operațiile ei care aleg dintre însușirile concrete pe cele caracteristice obiectului, cel mai adesea  ale unei clase de obiecte) Reprezentarea nu se reduce la memoria obiectului (s-ar putea păstra, de exemplu, unele aspecte nesemnificative sau care au impresionat) ele sunt imagini transformate, operate prin gândire dar nici nu sunt concepte( să cuprindă tot ce e esențial categoriei, au ce e semnificativ referitor la concret). Rezultatele procesului complex al reprezentării, reprezentările, au fost numite din acest motiv ”simboluri figurative”.  Un rol important în reprezentare îl are limbajul. Considerat instrument al activității mentale permite gândirii, imaginației să opereze, memoriei să rețină mai bine. Aici, în reprezentare, declanșează apariția imaginii, dirijează formarea unei  reprezentări mai bogate sau mai schematice, leagă reprezentările între ele etc. În general, activitatea cu obiectul, fie predominant practică, fie predominant mintală, ușurează reprezentarea, selecția însușirilor caracteristice.

Observații  *În relația cu gândirea poți analiza și tipurile de reprezentări după nivelul operativității implicate. 

                     *Când analizăm relațiile dintre fenomene, analizăm de fapt corelațiile, influența reciprocă.

În cazul nostru, cum intervin celelalte în reprezentare, dar și reprezentarea în celelalte.

                   Reprezentările ( ca de altfel și senzațiile resimțite de om și conștientizate, percepția unor obiecte sau fenomene)  sunt asociate cu un ton afectiv, pot produce plăcere sau nu ; pot declanșa un proces imaginativ, procesul gândirii – idei mai simple sau mai complexe(judecăți, raționamente), se pot constitui în motive pentru activitate, contribuie la precizarea unor scopuri-esențial în declanșarea efortului voluntar .

 Deasemenea, toate procesele cognitive superioare beneficiază de un fond de reprezentări care ajută această activitate în însăși desfășurarea ei.

Relațiile dintre senzații și percepție

          Senzațiile sunt cele mai simple fenomene psihice informaționale. Ele redau/informează despre însușirile concrete, materiale ale obiectelor și fenomenelor, prin acțiunea stimulilor asupra analizatorilor, în forma unor imagini psihice simple, primare. Ele informează omul despre culoarea lucrurilor, netezimea suprafețelor, temperatură, felul în care sună când sunt lovite, greutatea lor, etc.

          Dar omul trăiește într-o lume a obiectelor care au o serie de însușiri concrete, materiale, adunate în acel obiect. Cunoașterea doar prin senzații ar fi insuficientă, fragmentară, inadecvată acțiunii cu obiectele. Rareori omul are senzații izolate. La nivel mintal senzațiile se reunesc  în percepții. Acestea surprind însușirile concrete în totalitate . Și percepția se bazează pe analizator, pe mai mulți care cooperează pentru a putea reda toate însușirile( chiar dacă există percepție predominant vizuală, auditivă, tactilă etc).

          La nivel cerebral fiecare analizator are zona centrală unde semnalul e decodificat și apare senzația ca fapt psihic. Dar aceste zone nu sunt izolate unele de altele, ba chiar se întretaie.  Fiecare zonă centală are un nucleu, aici se fac analizele de finețe, și o arie de asociație formată din neuroni multipolari care leagă informațiile oferite de diverși analizatori.

            Totuși, percepțiile nu sunt doar o sumă de senzații, ele sunt procese psihice superioare care organizează, integrează într-un tot informațiile. Astfel noi percepem obiectele cu toate insușirile lor : cele importante dar și cele de amănunt, culorile de bază dar și nuanțele, fondul pe care e plasat obiectul, direcția de unde vine lumina etc.  Tot ca argument  pentru superioritatea percepției  e și faptul că prin ea e surprinsă forma obiectului, care nu se reduce la o sumă de senzații vizuale.

           Deși simple, senzațiile sunt de bază, fără ele nu am putea avea percepții. La rândul lor,  percepțiile repetate ale acelorași obiecte sau fenomene, cunoașterea lor în general pot influența senzațiile, felul în care sunt ele resimțite psihic, uneori chiar să creeze senzații false : schimbări de culoare, senzația de durere sau mâncărime într-un picior amputat.

           Senzațiile și percepțiile sunt numai două fenomene din ”constelația” de fenomene psihice, care, mai simple sau mai complexe, fac parte din sistemul psihic uman(SPU) cu multiple legături (corelații) în care ele se influențează reciproc.

   

SISTEMUL PSIHIC UMAN

Psihologia a făcut un progres remarcabil în explicarea fenomenelor psihice odată cu apariția și dezvoltarea unor științe de vârf cum ar fi  Teoria Generală  Sistemelor, Informatica, Cibernetica.

        Conceptul de sistem, preluat din biologie a fost extins apoi în mai toate domeniile . Sistemul este o totalitate de componente între care există relații. Datorită relațiilor componentele se influențează reciproc  iar dereglarea  unei componente afectează,  prin  legături, celelalte componente precum și funcționarea întregului.

         Informatica studiază generarea, transmiterea, utilizarea informației în sisteme. Informația poate fi definită ca o transpunere (reconstrucție) a unor date din realitate în interiorul sistemului prin mijloace proprii acestuia.

          Cibernetica studiază un tip aparte de sisteme și anume sistemele cu autoreglare(cu comandă și control), naturale sau artificiale. Ele funcționează pe baza unor programe ce cuprind: sistemele de operații, schemele de lucru(strategiile) și memoria. La sisemele artificiale programele sunt date de constructor sau programator, la cele naturale ele se constituie în timp prin mecanismul esențial al învățării, fiind sisteme evolutive. Psihicul este un astfel de sistem cibernetic natural evolutiv, toate fenomenele din alcătuirea sa sunt informaționale.

          Sistemul psihic uman poate fi definit ca un sistem energetic-informațional de o complexitate supremă, prezentând cele mai  înalte și perfecționate mecanisme de autoorganizare și  autoreglaj precum și cu dispozitive selective antiredundante și  modalități proprii de determinare ,antialeatorii, sistem ce face parte din macrosistemele fizic, biologic și sociocultural.

          Voi explica cele afirmate în definiție, nu neapărat în aceași ordine.

*   Psihicul aparține unei ființe ce ocupă un loc în spațiu și timp, viața, biologicul, se bazează pe procese fizico-chimice la nivel microscopic. Nu putem vorbi de ” psiho” fără ” bio”, în special fără  sistemul nervos central( SNC) și analizatori (sigur, nu numai). Nu este însă suficient  ca omul să moștenească un sistem nervos normal , integral, de la părinții săi ca să aibe un psihic normal, omenesc. E nevoie ca el să se formeze, să evolueze într-un mediu uman adecvat, în societate.

*    Hipercomplexitatea e dată  de mulțimea componentelor și de mulțimea corelațiilor dintre ele. Deasemenea, dacă psihicul se află la intersecția dintre biologic și socio-cultural, aceste realități determinante sunt și ele foarte complexe( aprox. 24 miliarde de neuroni, fiecare întreținând , prin 10 milioane de ramificații, relații cu ceilalți neuroni.) Macrosistemul social și cultual exercită  influențe formative din ce în ce mai complexe de-a lungul întregii vieți a individului uman, făcându-l  unic.

*     Este un sistem informațional, toate componentele sale, de la cele mai simple la cele mai complexe dau informațiile necesare adaptării la mediu. Legat de acest lucru, din punct de vedere informațional este ambilateral : lume și sine. Mai este și energetic fiindcă orice sistem are nevoie de energie.

Impulsurile nervoase sunt bioenergie,  iar fenomenele motivaționale, afective sunt energetice, deci vorbim totdeauna de o energie biopsihică.

*      Nu toate informațiile îi sunt utile, redundanța înseamnă informație de prisos. Dispozitivele selective antiredundante din dotare îi permit alegerea informațiilor utile pentru a lua decizii adecvate.

*      Aleator înseamnă  întâmplător. Omul se poate opune întâmplării, nu e precum o frunză în vânt datorită dispozitivelor antialeatorii, reprezentate, în principal, prin rațiune. Dispozitivele antiredundante și antialeatorii nu-s absolute, există și informatie ”de prisos” și  ”fugă de idei”, imaginație liberă.

*     Sistemele de autoreglare se referă la faptul că reglarea activității( conducerea și coordonarea ei) se face cu mijloace proprii. Există subsistemul de decizie și subsistemul executiv, legate informațional pe cele două căi : cea directă  transmite o comandă la execuție,  conexiunea inversă(feed-back) transmite informație de control  la sistemul decizional care, în funcție de informația primită, menține sau schimbă comanda pentru execuție. La nivelul

fiecărui proces psihic există autoreglare, iar la nivel de personalitate, caracterul reprezintă o componentă de prim rang, alături de motivația superioară ,  ce reglează întreaga conduită.