Unde sunt zăpezile de altădată...?

"- Afurisiţi copii! " Tanti Rozica era supărată.

"- Nu-i mai afurisi, creştino!" o certă frăţeşte tatăl meu. Se joacă şi ei...

Într-adevăr, pentru noi, copiii, joaca era ca o datorie pe care o îndeplineam cu pasiune şi dăruire, uitând de casă-masă, de orice altceva...

Iarna, cu multă zăpadă pe meleagurile copilăriei mele, sania şi lopata erau cele mai importante lucruri pentru orice copil.

Munţii de zăpadă ce apăreau după ce făceam pârtii ne "puneau la lucru" imaginaţia: oameni de zăpadă, cât mai mulţi şi mai expresivi, adăposturi, labirinturi, capcane: groapa se săpa cât mai adâncă, nuieluşe încrucişate la gura ei, zăpadă peste nuieluşe. Capcana era gata!

Grupul nostru de copii, rude şi prieteni, era unit şi invidiat.
În legătură cu capcana, intuiţia noastră găsea imediat "victima". Umblând la orgoliul ei, îi propuneam să fie "conducătorul nostru", să meargă în frunte prin munţii de zăpadă. Spre hazul tuturor, nu dura mult şi cădea în capcană! Apoi, devenea "aliatul" nostru pentru un nou episod.

Pentru a intra în joc fără a pierde timpul, pregăteam de seara capcana. Nu am anticipat însă, următoarea victimă: pe timpul nopţii, căţelul mic dar voinic ce păzea curtea, căzuse in groapă trezind-o pe mătuşa noastră, care l-a scos de acolo.

Ha-ha-ha! Iată de ce era tanti Rozica supărată pe noi!

Copilării...

Dedicaţie: unui prieten

Am avut la şcoală numai copii buni. Le-am descoperit calităţile la clasă şi în afara ei. Cea mai mare bucurie a mea a fost sclipirea de înţelegere din ochii îndreptaţi spre mine, atunci când explicam ceva. Am avut copii care găseau imediat răspuns la întrebare, exemplele cele mai "haioase"- replici la ale mele. Copii care rezolvau fără greş sau cu punctaj mare teste-grilă, doar pentru că erau atenţi la oră.
Tot buni erau şi cei care aveau în plus interesul să "distreze" clasa, astfel, oboseala, stressul dispăreau. Pe toţi i-am considerat prieteni, atunci ca şi acum.
Ne plăcea mult să mergem împreună în excursii, în tabere. Despre Ciric am mai povestit. Iată încă o mică poveste. Fiind o tabără de ziaristică, în fiecare dimineaţă autocarele ne duceau la centrele de presă din Iaşi unde copiii învăţau lucrând. Într-o dimineaţă lipseau de la autocar Cătă şi Claudiu. Cineva i-a pârât că au stat la poveşti toată noaptea, că s-au distrat în căsuţa fetelor, se pare că şi cu "ceva" vişinată...
- Nu se poate! a exclamat Mircea (Para', pentru cunoscători).
Ei? Copiii cuminţi? Înţeleg să fi făcut asta EU, dar nu ei!
Copiii mai neastâmpăraţi la şcoală m-au uimit în afara ei prin implicare, spirit organizatoric şi de echipă.
Mircea este astăzi un tătic fericit, dedicat familiei, activităţii sale. Deşi ne vedem rar, este prietenul meu.

Castelul, castelanii...

Nu demult, ne-au vizitat reprezentanţii unor asociaţii de voluntari care şi-au prezentat activitatea în folosul comunităţii, căutând să câştige adepţi. Cele discutate mi-au adus aminte nişte întâmplări vechi despre Castel şi castelani. "Castelul" era, de fapt, Casa de copii şcolari, iar "castelanii", locuitorii ei, copii fără, sau abandonaţi de părinţi. În tabără la mare (Năvodari, evident!) eram cazați în același pavilion toți cei din județ, copii obișnuiți și "castelani" . Primii erau mereu nemulțumiți: de cazare, de masă, de prezența celorlalți..., care se bucurau de "schimbarea de peisaj".Lucrasem mai înainte cu copii defavorizați, dar acum eram cu ceilalți. Pe plajă, de cum rămâneam mai liberă, "castelanii" mă înconjurau, râdeam, povesteam.

- De ce stați cu ei? mă întrebau ceilalti elevi ai mei. Sunt urâți, vorbesc greu, sunt ciudați!
Nu le-am făcut "morală creștină", ci le-am spus câteva povești de viață ale celor ciudați, le-am amintit nevoia de afecțiune a oricui, inclusiv a mea, iar ei țineau mult la mine...Simțeam că aversiunea lor se mai micșorează... Băgați în seamă de ai mei, "castelanii" au început să se desfășoare: s-au costumat spre hazul general, au făcut de serviciu la cantină, deși nu era nevoie, servindu-ne cu "porții de favoare", au adoptat cățeii cantinei -atracție irezistibilă (în braţele lor)pentru orice copil. Barierele au dispărut cu totul cu ocazia meciului de fotbal. Echipa județului era bună, majoritatea - copii de la Casă, jucau din tot sufletul...Galeria (toți cei ce nu jucau) s-a mobilizat. "Făcătorul de versuri și strigături" lucra din greu: transmitea celor apropiați, apoi

reluau cu toţii; vacarmul era de nedescris!

- N-o să mai îmbătrâniți cu asemenea copii și activități, remarcă un turist oarecare, atras de gălăgie. Mulțumirea mea era alta: copiii din cele două categorii se manifestau ca frații. Ai noștri au câștigat. Uniți - în bucuria comună - au stat de vorbă până târziu...Pe drumul spre casă erau cei mai buni prieteni: râdeau, împărțeau dulciurile, hrăneau și protejau cățeii "camuflați" într-o cutie cu găuri, în plasa de bagaje, sub haine.

Cred că povestea poate răspunde la întrebarea: de ce anume au nevoie mai mult cei defavorizaţi?...

Astăzi clădirea nu mai e "Castelul" de odinioară, e Centru Universitar.

"Dorson" - revistă de... CLASĂ (a X-a A)

Într-un moment în care revista liceului era "pe linia moartă", elevii căro-ra le-am fost "dirigă"au realizat un proiect ambiţios, revista clasei. A apărut lunar, timp de trei ani şi cu o ediţie anuală în limba engleză. Am fost numită DIRECTOR ONORIFIC, cu legitimaţie, cu poză. Am înţeles repede care era rolul meu: să-i las să facă ce vor, fără a-i cenzura vreodată, să-i susţin în toate proiectele, să fiu un "tampon"( amortizor de şocuri) între ei şi profesorii clasei fără simţul umorului, să semnez hârtii (făcute impecabil) când organizau câte o "gală de lansare" a unui număr nou. Cred că mi-am îndeplinit rolul, astfel încât revista apărea, fiind aşteptată cu nerăbdare şi de elevi, şi de profesori. În ciuda unor "consecinţe mici" (note!) pe care nu le puteam contracara, ei şi-au spus punctul de vedere despre tot ce însemna universul lor: şcoala şi lumea, poezia şi muzica, sportul şi ştiinţa, ... Îmi amintesc şi "paginile de comă", "integreşniţele", mica "publicitate", "Digestia la gasteropode"....combinată cu informatica..., surprinzătoarele eseuri despre orice...

După 10 ani

"Paşi spre mileniul trei"

Concurs, la Iaşi. Echipa- jul s-a for-mat singur: cinci prieteni dintr-o clasă, două priete-ne cu ei, din alte clase. Nu era cazul să înveţe prea mult, fiecare era în "do-meniul" lui, după preocupări şi pasiuni. În tren, să mai treacă timpul, s-au apucat toţi de treabă: Iulia şi Ana citeau ikebana, Vasi şi Bogdan, circulaţie şi prim ajutor, Mike, cu ochii închişi tasta ceva, Silvia mă ajuta la corectat lucrări de control, Dorian, "ca ajutor de organizator", trecea când pe la unii, când pe la alţii.
În ziua concursului, echipaje din şapte judete, susţinuţi de profesorii lor. Probele se desfăşoară pe rând: dactilografiere după dictare, prim ajutor, design vestimentar, circulaţie rutieră, informatică, artă culinară, proba artistică... După proba de info (desfăşurată într-o sală apropiată) , juriul a fost anunţat de ordinea performanţelor: noi, alt judeţ,...,...

"Şi notele?", a întrebat un membru al juriului: "10, 9,....?"

"Nu", arăspuns profesorul ieşean: "10, 6,..."

Mai trebuie să spun că am câştigat locul I?

Năvodari

Motto: Mamicî, vreau la rocotecî....
[ Băiatul de patru ani al unor colegi moldoveni]

Am fost de multe ori cu copiii la mare. Plecau la drum îmbrăcaţi lejer, dar cu bocăncei în picioare...
Ca mamă de rocker şi dirigă de "cotă parte" rockeri, am ascultat multă muzică, le-am procurat CD-uri dintr-un anume loc bucureştean, am fost la rocotecă, dar...bocăncei am purtat numai iarna...

Tabere

Mai mulţi ani la rând am fost cu copiii mei în tabere la mare, la munte, tematice, concursuri, olimpiade. Cea mai interesantă pentru noi toţi ( copii şi profesori) a fost tabăra de jurnalistică de la Ciric, Iaşi . Moldovenii sunt neîntrecuţi în tabere tematice (ei au organizat prima dată şi tabăra de psihologie).
Ar fi multe de spus despre această tabără: amploarea eforturilor în organizare , implicarea autorităţilor locale şi a sponsorilor, a trusturilor de presă-gazde, bogăţia activităţilor. Toată lumea era în miscare: unii scriau (oriunde, chiar între două dansuri la discotecă), unii pregăteau emisiuni radio sau TV, unii se documentau, luau interviuri, tehnoredactau propriile ziare sau reviste prin redacţii şi aşa mai departe...
Mi-ar trebui mult mai mult timp şi talent într-ale scrisului ca să redau atmosfera şi toate satisfacţiile trăite acolo...Interesul nostru pentu Ciric îl puteţi aprecia şi astfel: la prima ediţie au participat de la noi zece copii, la a treia ediţie, optzeci.

***

Iată o scurtă întâmplare. În program aveam un picnic înaitea unei vizite, iar Dl. Mâţă, administratorul, a pregătit pentru fiecare un hot-dog.

- Ce cârnt mic pentru o pâine aşa de mare! se miră Emanuel, cel mai mic din echipă.

- Şi ce, ai fi vrut invers? îi răspunde Dl. Mâţă.                                                                          

- Nu, domnu' Mâţî, replică el moldovineşti, atunci aş fi spus:

- Ce pâine mică pentru un cârnat aşa de mare!

.....................................................................

Amintiri

Am multe amintiri frumoase şi amuzante din cariera mea. Mi-am propus sa vi le împărtăşesc şi vouă. Întâmplările nu vor fi datate, pentru mine ele sunt vii, actuale. Odată cu întâmplările îmi voi aduce aminte de "copiii mei": isteţi, amuzanţi, originali, creativi, curajoşi, sensibili.....



The Time Jumpers