Unde sunt zăpezile de altădată...?

"- Afurisiţi copii! " Tanti Rozica era supărată.

"- Nu-i mai afurisi, creştino!" o certă frăţeşte tatăl meu. Se joacă şi ei...

Într-adevăr, pentru noi, copiii, joaca era ca o datorie pe care o îndeplineam cu pasiune şi dăruire, uitând de casă-masă, de orice altceva...

Iarna, cu multă zăpadă pe meleagurile copilăriei mele, sania şi lopata erau cele mai importante lucruri pentru orice copil.

Munţii de zăpadă ce apăreau după ce făceam pârtii ne "puneau la lucru" imaginaţia: oameni de zăpadă, cât mai mulţi şi mai expresivi, adăposturi, labirinturi, capcane: groapa se săpa cât mai adâncă, nuieluşe încrucişate la gura ei, zăpadă peste nuieluşe. Capcana era gata!

Grupul nostru de copii, rude şi prieteni, era unit şi invidiat.
În legătură cu capcana, intuiţia noastră găsea imediat "victima". Umblând la orgoliul ei, îi propuneam să fie "conducătorul nostru", să meargă în frunte prin munţii de zăpadă. Spre hazul tuturor, nu dura mult şi cădea în capcană! Apoi, devenea "aliatul" nostru pentru un nou episod.

Pentru a intra în joc fără a pierde timpul, pregăteam de seara capcana. Nu am anticipat însă, următoarea victimă: pe timpul nopţii, căţelul mic dar voinic ce păzea curtea, căzuse in groapă trezind-o pe mătuşa noastră, care l-a scos de acolo.

Ha-ha-ha! Iată de ce era tanti Rozica supărată pe noi!

Copilării...

Răcoare verticală

Într-un cartier al Oraşului, la marginea sa, între blocuri banale şi conducta de termoficare se află un parc. Cartierul e mare, cu mulţi copii, iar parcul e mic, cel mai mic. Felinarele celor trei alei (la două niveluri ) sunt de înălţimea unui copil de cinci ani, arbuştii ornamentali pitici, in diferite nuanţe de verde, de mărimea unui căţel, iarba e tunsă scurt.
În partea centrală se înalţă fântâna arteziană. Nu ştiu când şi în cât timp s-a construit; in orice caz, nu demult.

Seara, după ce se întunecă puţin, eşti atras de culorile ei.

Ca o prismă hexagonală cu trei din feţe mai mari, din marmură neagră, iar apa cade de sus, de la vreo cinci metri, ca o perdea răcoroasă, într-un bazin din acelaşi material.

Cei care ocupă băncile din jur devin, majoritatea, fotografi amatori.
Părinţi şi bunici privesc în tihnă la copiii care abia învaţă să meargă sau, deja sunt pe role, trotinete, biciclete...
Nu scrie niciunde cine a proiectat-o sau a construit-o, n-am găsit în nici un ghid al oraşului.
Unii spun că e o donaţie...(a cui?)
Oricum, mi se pare că iese din uzual, mie şi "concartierenilor" mei ne place,
e... CEVA-ALTCEVA!

.....când toţi se retrag spre casă....

...jocurile de lumini şi culori continuă...

Dedicaţie: unui prieten

Am avut la şcoală numai copii buni. Le-am descoperit calităţile la clasă şi în afara ei. Cea mai mare bucurie a mea a fost sclipirea de înţelegere din ochii îndreptaţi spre mine, atunci când explicam ceva. Am avut copii care găseau imediat răspuns la întrebare, exemplele cele mai "haioase"- replici la ale mele. Copii care rezolvau fără greş sau cu punctaj mare teste-grilă, doar pentru că erau atenţi la oră.
Tot buni erau şi cei care aveau în plus interesul să "distreze" clasa, astfel, oboseala, stressul dispăreau. Pe toţi i-am considerat prieteni, atunci ca şi acum.
Ne plăcea mult să mergem împreună în excursii, în tabere. Despre Ciric am mai povestit. Iată încă o mică poveste. Fiind o tabără de ziaristică, în fiecare dimineaţă autocarele ne duceau la centrele de presă din Iaşi unde copiii învăţau lucrând. Într-o dimineaţă lipseau de la autocar Cătă şi Claudiu. Cineva i-a pârât că au stat la poveşti toată noaptea, că s-au distrat în căsuţa fetelor, se pare că şi cu "ceva" vişinată...
- Nu se poate! a exclamat Mircea (Para', pentru cunoscători).
Ei? Copiii cuminţi? Înţeleg să fi făcut asta EU, dar nu ei!
Copiii mai neastâmpăraţi la şcoală m-au uimit în afara ei prin implicare, spirit organizatoric şi de echipă.
Mircea este astăzi un tătic fericit, dedicat familiei, activităţii sale. Deşi ne vedem rar, este prietenul meu.

Ecologişti...

Iubim natura, protejăm viaţa , plantele, animalele, asigurându-le condiţii de creştere , respectând habitatul acestora. Dacă nu, ele, plantele şi animalele se "descurcă" singure , iar noi nu le deranjăm , le respectăm alegerea . Cam aşa :

"Copilul străzii", buruiană sau plantă de leac (?), oricum, decorativă...

...şi-a găsit un loc îngust între asfaltul trotuarului şi gardul casei, pe o stradă centrală a oraşului...

Mai găsim şi altele, după sezon: păpădii, ştevie (dragavei), traista ciobanului, maci, albăstrele, ciocul berzei, ochiul boului...

Tot ”a străzii” este și lumânărica
(Verbascum phlomoides), ea creşte ţanţoşă şi veselă în parcarea unui bloc. Arată destul de bine.... ori are condiţii, ori nu "face mofturi"....

La Băile Herculane, situate la o altitudine de 168 de metri, între Munţii Mehedinţiului-la est şi cei ai Cernei-la vest, într-un climat protejat, ca şi romanii odinioară, au preferat clădirile acestora, precum vila din imagine, împodobită cu statui, coloane şi arcade ...

Plante de tot felul, chiar şi arbuşti, au găsit convenabil un vechi hotel roman, pe acoperişul căruia s-au adunat soluri fertile şi apă, oferind condiţii de germinare chiar şi "generaţiilor următoare".

Dezvoltându-se în plin soare, se pare că se simt bine în aerul ozonat de la munte.

Mii de păsări s-au "cazat" făcându-şi cuiburi în hotelul abandonat după 1990 din staţiunea Vidra, în inima Munţilor Lotrului, profitând de aerul pur de la 1370 m altitudine. Hotelul ar fi avut 400 de locuri, sală de sport, aproape terminată.

La început de martie, Dunărea...

În plin soare, între malul românesc şi cel sârbesc

La Vodiţa...
Acelaşi nume îl poartă viaductul, pârâul ce se varsă în Dunăre, mănăstirea...

Mai sus, în amonte... Reflexe verzi-argintii...
În soarele de martie...